Cele două prietene

Cele două prietene nu s-au revăzut de optsprezece ani.

Ultima oară când s-au văzut, era frig, fiind luna ianuarie. Una dintre ele era în trecere prin oraș. Cealaltă locuia pe atunci pe avenue de Ménilmontant și își dusese prietena la un mic hotel din apropiere care costase o sută de franci. Cea care era în trecere n-avea o sută de franci. Prietena ei de la Paris îi plătise camera, iar ea nu-i restituise niciodată cei o sută de franci.

Cea care mai mult nu dormise într-o cameră de hotel ieftin într-o noapte de ianuarie de acum optsprezece ani are o amintire vie a acelei nopți. Sincer, nu dormise de loc. Privise pe fereastră crengile goale ale castanilor până la miezul nopții. Când se săturase de privitul lor pe fereastră, se culcase în pat și privise umbrele lor care tremurau pe pereții camerei. Își amintește la fel de viu patul în care stătuse culcată. Era apretat și poseda o pernă lunguiață de forma unui tub umplut cu ceva ce mirosea a fân. Iarbă de mare, probabil, bănuise. Nu văzuse și nici nu încercase până atunci așa ceva sub cap. Mirosul de apret și de alge al patului îi evocase ideea de spital. De asemenea frigul din cameră de îndată ce scotea un braț deasupra cuverturii, orașul care părea atât de afară. A doua zi urma să plece la Montreal. Parisul era doar o oprire de o noapte, o boală foarte scurtă.

Apoi pe la două sau trei spre dimineață, camera alăturată se populase de voci și muzici africane. Imposibil de spus prin perete exact din care țară din Africa, dar dintr-o țară mai fericită, după ce se auzea, decât Franța. Sau poate că oamenii care cântau și petreceau în camera alăturată își aminteau doar acea țară fericită care nu mai exista. Sau erau fericiți pentru că își aminteau ceva care odinioară le aparținuse. Sau se prefăceau că sunt fericiți pentru a evita să fie nefericiți.

Din acea noapte de ianuarie, de fiecare dată când auzea sau citea acest cuvânt, Paris, celei care revenise după optsprezece ani, îi veneau în cap un pat alb și sec care mirosea a spital, crengile goale de castani și muzica unor tobe din Africa.

Cea care era la ea acasă cu soțul ei de atunci și cu cei doi copii ai lor nu are o amintire la fel de vie a acelei nopți de acum optsprezece ani. Cei care stau la ei acasă nu au de ce să-și amintească nenumăratele nopți petrecute în aceleași paturi. În schimb cei care sunt în trecere își amintesc bine fiecare noapte fiindcă nopțile lor nu seamănă între ele. E greu de spus cum e mai bine. În privința asta, fiecare prietenă avea părerea ei.

Cea care locuia la Paris pregătise ceva de mâncare pentru prietena ei care se afla în trecere, asta își aduce aminte, și stătuseră de vorbă în bucătărie, cu fereastra deschisă, pentru că tigaia scotea fum și șunca prăjită mirosea a șuncă prăjită. Vorbiseră despre lucrurile obișnuite despre care vorbesc oamenii. Despre ce vorbiseră exact ? Imposibil să-și amintească. Despre cum era vremea la Paris ? Despre viață ? Foarte probabil. Își amintește că își cazase prietena la hotel, pe propriile speze, pentru că soțul ei de atunci avea niște invitați în seara aia și în apartamentul lor minuscul, n-avea unde să o culce. Dar nu-și mai amintește cine erau invitații și de ce veneau în vizită. Soțul ei nu era acasă când ele vorbeau la bucătărie și nici nu apăruse înainte s-o conducă pe prietena ei la hotel. Prietena ei trecuse astfel prin Paris și nici măcar nu făcuse cunoștință cu soțul ei. Sau venise tocmai când ele plecau și își dăduse mâna cu prietena ei în hol, pe când își încălțau cizmele ? Nu-și mai amintea ce se întâmplase de fapt. Nu-și mai amintea decât că se făcuse o groază de fum în bucătărie și că aerul care intra pe fereastră de afară era congelat.

De data asta, după optsprezece ani, cele două prietene și-au dat întâlnire la Porte de Bagnolet, unde prietena care locuiește în continuare la Paris ocupă un apartament la etajul al patrulea al unui imobil cu acoperiș verde. Locuiește aici de ani buni. Furtuna care a măturat orașul spre sfârșitul zilei a început deja să se stingă când prietena ei iese de la stația de metro. Nu mai plouă. Câteva picături sunt purtate încă de vânt din inerție. Mai tună odată, dar fără convingere, din reflex. Cerul se luminează și noaptea care părea iminentă se răzgândește și pleacă la țară. Soarele strălucește din nou.

Prietena care așteaptă privește în lungul străzii. Prietena care iese din curtea imobilului cu acoperiș verde se întreabă dacă își va recunoaște prietena. Prietena care așteaptă își închide umbrela. Prietena care iese pe stradă o deschide pe a ei. E șapte, își spune cea care așteaptă. A zis la șapte. Pe unde-o fi ? Am întârziat puțin, își spune cea care e în mișcare. Dar nu mai mult de cinci, zece minute.

- Nu te-ai schimbat de loc, zice prietena care se apropie din direcția sensului giratoriu. Doar că ai părul scurt.
- Nici tu nu te-ai schimbat de loc. Optsprezece ani !
Cele două prietene se îmbrățișează.
- Vino sub umbrelă, o să te uzi.
- Da de unde, nu mai plouă. Să vezi când am plecat cum turna ! Acuma nu mai sunt decât câteva picături. Las că-i bine, era cam cald oricum.
- Fii atentă ce faci ?! Era să te calce o mașină ! Ai grijă cum traversezi !
- Aoleu, ai dreptate.
- Auzi, e cineva pe la mine. Un fel de iubit, n-am putut să-l dau afară. Îmi ia câinele la el cât sunt eu plecată. Dar e un tip autist, n-o să ne deranjeze.

Cele două prietene ajung la poarta imobilului. Pătrund în curtea interioară. Apoi iau ascensorul. E o cutie strâmtă în care sunt nevoite să stea prea aproape una de cealaltă. Imposibil de făcut conversație ușoară. Totuși prietena care e în trecere încearcă.

- De cât timp stai aici ? Îți cunoști vecinii ? Sunt simpatici ?
- Nu, stau aici de șase ani și nu cunosc pe nimeni. Doar o babă căcăcioasă care-mi face mereu scandal din cauza câinelui.

Au ajuns în fața apartamentului. Prietena care locuiește în el intră prima și o poftește pe cealaltă înăuntru. Un hol lunguieț. Pe peretele din dreapta e o hartă istorică. Pe o măsuță, ceva de epocă. Modă. Cultură. Apare iubitul autist și se prezintă cu voce joasă. E slăbuț și poartă plete castanii, ondulate. Va să zică cu ăsta se culcă prietena mea, se gândește cea care a venit în vizită. Oare de ce ? Cât de stranie e viața la Paris. Prietenul prietenei dispare într-una din camerele de dormit pentru a naviga pe internet. Prietenele merg la bucătărie. Cea care e la ea acasă deschide frigiderul și scoate din el o sticlă de vin alb. O deschide. Câinele pe care îl cheamă Max se freacă de gleznele vizitatoarei. Cele două prietene și fox terrierul trec în camera de zi.

Vântul continuă să sufle cu putere și seara devine și mai clară. În fața ferestrei întredeschise crește un arbore înalt. Nu-i castan. Vizitatoarea nu-și dă seama ce pom e dar are un aer de plop. Crengile i se răsucesc în vânt și frunzele argintii pe spate scutură stropii adunați de la ploaie pe marginea ferestrei. Invitata privește îndelung pe fereastră înainte să se așeze. Iată cum vede prietena mea viața, își spune ea. Apoi se scufundă într-unul din fotoliile de velur brun închis. Se vădește mai moale decât își închipuise, așa că aproape că dă cu fundul de podea. În fața ei pe o măsuță joasă e o broscuță de fier forjat cu ochi tăiați dintr-o pietricică roșie care imită rubinul. Poate fi deschisă în două jumătăți simetrice, fiind de fapt o cutiuță în formă de broscuță. Prietena care a venit în vizită o deschide. E goală.

Vântul trântește fereastra și apoi tot el o deschide. Apoi o trântește din nou. Pereții sunt decorați cu fotografii alb negru de vedete de cinema din anii douăzeci. Pe peretele din față sunt de asemenea două tablouri în ulei reprezentând peisaje din trecut. Câteva reproduceri după Daumier sau Picasso, omul ăla călare, cu o lance, care vrea să fie Don Quijote. Pe un scaun sculptat atârnă o bucată de brocart. Parcă am fi într-un atelier de fotograf, își spune vizitatoarea.

- Ți-ai făcut deja bagajul ? Pot să te ajut cu ceva ? întreabă ea.

Prietena ei de la Paris pleacă la Los Angeles a doua zi la cinci dimineața. Nu vroia să rămână singură la Paris când toți prietenii ei sunt plecați în vacanță, iar cei doi copii sunt la tatăl lor. Așa că s-a hotărât să plece și ea. Merge în vizită la sora ei. I-a spus asta la telefon când au vorbit acum două ore. Prietena care tocmai ajunsese la Paris a fost un pic dezamagita dar s-a grăbit să schimbe două metrouri ca să vină încoace.

- Totul e gata. Doar atât că nu știu cum o să ajung mâine la aeroport la ora aia imposibilă. O să iau un taxi, bineînțeles.

Cele două prietene beau un pahar de vin și fumează o țigară. Cea care e în trecere nu mai fumează de zece ani, dar găsește că nu e momentul să-i împărtășească asta prietenei ei de la Paris. Așa că tușește când își aprinde țigara și după două fumuri, o ia cu amețeală. Max fuge de ici colo.

- Tu te vopsești ? întreabă cea care a fost brunetă.
- Cum să nu, altfel aș fi căruntă, îi răspunde roșcata.
- Și eu, de un an. Mie nu mi se părea că arăt prost cu părul gri, dar băiatul meu ăl mic mi-a zis vara trecută, mamă, vopsește-ți și tu părul. Arăți ca o babă de șaizeci de ani. Așa că l-am ascultat. Poate că la școală colegii își băteau joc de el din cauză că maică-sa arăta ca o babă ?
- Care babă ! Ești mai tânără ca mine.
- Și soră-ta ce mai face ?

Cele două prietene au amândouă surori cu mult mai mici decât ele. Când erau tinere și surorile lor niște copii de care ele aveau uneori grijă, asta le apropia.

- Dragă, a ajuns mamă de familie, e insuportablă. S-a îngrășat îngrozitor și nu iese niciodată și nu face nimic, nimic. Și bărba-su la fel, stă toată ziua cu nasul în calculator. O să mă plictisesc de moarte. O să mă duc în fiecare zi cu copiii ei la piscină și o să mă plictisesc.
- Atunci de ce te duci ?
- N-am ce face. Nu pot să rămân singură la Paris, e prea deprimant. Fără prieteni, copiii mei sunt în vacanță cu tatăl lor, cu cine să ies ? Și să știu că în timpul ăsta ei se distrează… Știi ceva ? Când l-am dat afară pe tatăl copiilor, eram sigură că o să se întoarcă la mine în genunchi. Și cu al doilea soț, arhitectul, am pățit la fel. Eram sigură, sigură că n-o să poată să stea nici o săptămână fără mine. Ei bine, nici unul nu s-a întors. Ca să vezi. Și de când a plecat al doilea, am o depresie îngrozitoare. Așa că mai bine plec, nu e ni-meni la Paris vara.

Ce idee să vin s-o văd, își spune prietena care e în trecere prin oraș. Ce-mi închipuiam c-o să găsesc, după douăzeci de ani ?

- Și tu ? De când ai divorțat, tot singură ești ?
- Păi da.
- Știi ce spun francezii, mai bine singur, decât prost însoțit.
- Și băiatul ăsta care o să aibă grijă de Max ?
- A, cu ăsta nu-i nimic. Nici nu știu prea bine ce face la Paris. Mai zugrăvește câte o casă, mai pleacă înapoi în România…

Prietenele beau încă un pahar de vin. Conversația se îndreaptă spre cărți, politică, obiective turistice pe care prietena aflată în trecere prin oraș nu trebuie să le rateze. În sfârșit vizitatoarea se ridică și își ia rămas bun de la prietena ei și de la Max. Prietenul care nu e nimic mai mult decât un îngrijitor de câini murmură ceva inaudibil.

Cea care pleacă a doua zi la Los Angeles își conduce la metro prietena care va rămâne în continuare la Paris. S-au scuturat și ultimii stropi de ploaie. Nu mai e nevoie de umbrele. Cele două prietene se îmbrățișează.
- Sper să ne mai vedem, spune prietena care rămâne la Paris. Nu ?
Cea care pleacă la Los Angeles râde.
- Să te distrezi și nu uita să te duci la librăria aia de care ți-am zis, Shakespeare’s, n-o rata.
- O să merg, minte prietena ei.
Bruneta coboară treptele de la metro pe care furtuna a depus ambalaje ude de țigări și batoane de ciocolată. Roșcata se îndepărtează și traversează strada. Cerul e încă luminos, dar mașinile rulează deja cu farurile aprinse.